Monthly Archive

E secunda aceea cand totul amuteste in jurul tau. Ador timpul acela comprimat ca un glob de senzatii ingramadite intr-un spatiu atat de mic incat parca iti amortesc simturile.

Ador secunda aia cand totul in jurul tau tace, amuteste, ca o ingemanare perfecta a acelui moment, timpul nu se misca, ne exista devreme sau tarziu, totul se intampla atunci cand trebuie, fara efort, asa cum creste iarba primavara. Nu e vorba doar de pasiune carnala aici, o ingemanare animalica lipsita de sentiment, ca raceala a doi serpi ce se imperecheaza… bratul strans in jurul tau e ca o invitatie in suflet, e ca o usa pe care o deschizi, intri, si se inchide usor in urma ta.

Restul este un fel de amorteala placuta, ca o lene dulce si confortabila in care te scalzi ca un bebelus rasfatat in scutec.

Totul e drum. Expresia nu-mi apartine.

Timpul meu, timpul tau.

Stai lipita de mine, prin carne iti simt pielea lipita de a mea, separata doar de un material pe care il pot ignora doar de dragul senzatiei. Ne leganam usor, in miscarile trenului, ca un vals al pielii impus de circumstantele aglomerarilor urbane.

Hmmmmm, ma intreb daca alunita ta de pe gat este izvorul prin care as patrunde cu sarutul meu pana in cele mai indepartate meandre ales simturilor… ca un virus dureros de dulce. Din cand in cad iti mai arunci privirea spre mine, ca o invaluire pe care o simt arzandu-mi fruntea aplecata in carte… si totusi la a treia incercare, ma lasi sa-ti prind irisul negru… gol, trist.

Oare este atat de vizibil si la mine?

Se pare ca da dupa mirarea ce o citesc…. Vreau sa te privesc din nou, te alerg, te caut printre reclamele si reflectiile geamului negru de intuneric … intr-un sfarsit ma lasi sa te incoltesc, sorb din nou, ma lasi sa te invat, prins in mrejele tale carora ma abandonez fara sa opun rezistenta, te posed si imi raspunzi obraznic cu un zambet la fel de luminos ca si culoarea parului tau galben de mirere….

Ne retragem tacuti in vagonul gol, am ramas singuri si parca aceasta golire a martorilor prezenti la aceast invalmasag nebun, i-a cu ea si ultima indrazneala.

Valsul a devenit doar o miscare monotona, un dans separat , orbesc, condus de sinele de tren, citesc mai departe alte fragmente de viata, dintr-un alt loc, dintr-un alt timp.

Ma lasi sa plec si cobor grabit, amestecul in baia de trupuri straine pe scarile rulante, iesirea la aer.

Un aer atat de tare.

Da. Am citit ce mi-ai scris. E asa si asa, ai si nu ai dreptate… dar pana la urma sa stii sa pleci atunci cand trebuie este pana la urma o modalitate de a nu-ti pierde onoarea. Ce sa spun… eu te-am iubit la randul meu.

Am ajuns la concluzia asta in momentul in care am inceput sa-ti fac loc in ganduri, cand am inceput sa spun ce gandesc, cand am inceput sa fac gesturi. Dupa cum vezi, m-am scufundat treptat in tine, ai inceput sa “impingi” celelalte ganduri ale mele, sa-ti faci loc, sa te asezi confortabil chiar.

Da stiu, totul se petrece doar in mine, asa te-am simtit eu, pentru ca prezenta ta virtuala era intr-un fel sau altul cireasa de pe tort, era ca un week-end, nu mi-ai spus tu ce ai simtit, mi-au spus cuvintele tale, din acest motiv imi pare bine ca ma pot retrage atunci cand inca ma simt onorabil.

Poate oamenii viseaza la o dragoste uriasa care sa le ucida restul de ganduri, sentimentele de teama, angoasele si fricile leagate de trecerea zilelor impartite in secunde. Un singur gand la trezire si unul inainte de a te lasa prins in cealalta viata a ta.  Tocmai mi-am pierdut onoarea.