Sunt mici discutii in care oamenii mici se cred mari. E amuzant sa te privesti cu ochii minti, felul in care vorbim, felul in care ne vindem, mai mult sau mai putin constient, ne vindem…

Stai in fata mea, eu stau in fata ta si vorbim despre ALATURI.

Fiecare se crede special si unic. Ei bine, fiecare om de pe planeta asta se crede special si unic. SI ESTE. Cu toti suntem unici, fiecare singur cautand un cineva, un ceva.

Haide-ti sa fim unici si speciali. Haideti sa ne umplem sufletul de noi chiar daca refuzam mana ce se intinde, chiar daca ne inchidem usile prietenilor mai mult sau mai putin comozi, chiar daca ne este greu sa credem ca poate pentru alti oameni la fel de unici si poate, mai putin speciali, contam.

Hai sa fugim in noi de noi, sa fugim in noi manati de fricile noastre, hai sa stam acolo Prizonieri, sa nu avem curajul sa iesim afara din tot ce simtim.

Ce rost mai are atunci? De ce am continua atata timp cat stim deja ce se va intampla? De ce sa vorbim despre dragoste cand nu mai credem in ea? Nu are rost, mai bine am face ceva cu timpul ramas, cu atat de putinul timp ramas.

E trist sa crezi ca deja stii tot. E trist sa crezi ca viata nu mai are ce sa-ti ofere deja, ca ti-a dat deja toate palmele si zambetele pe care le avea in sac, pregatite pentru tine.

E trist sa crezi ca drumul nostru este deja zugravit in culori de roz la inceput, verde, apoi situatia devine albastra cu tente de gri pal si la sfarsit negru deplin.

Mi-e greu, mi-e a dracu’ de greu sa cred ca totul este deja scris si ca orice as face, nu face nici o diferenta. Pentru diferenta asta merita sa ma trezesc cu un zambet pe fata in fiecare zi. Uite asa, sa crape soarta de ciuda.

O prietena mi-a spus ceva astazi: vreau sa traiesc inainte sa mor….