Sunt cu capul in nori. Mai mereu. Nu pot sa afirm ca sunt un uituc notoriu, din pacate lectiile cele mai importante le uit cel mai des (self healing) dar uit. E omenesc.

Am uitat cand mi-am pierdut dragostea. E foarte greu sa nu poti sa refaci pasii, atunci cand pierzi ceva. Cauti in locuri neumblate de copil, cauti unde iti amintesti ca o aveai ultima oara. Merge la obiecte, nu merge pentru amintiri. Nici pentru emotii.

De fapt, mi-am pierdut emotiile in ERA logica. Eu si alte milioane, miliarde…ce mai conteaza. Si pentru ca le-am pierdut mi-a fost cu atat mai usor sa fug de ele. Cum simteam ca respir cu dificultate, ca bataile inimii se accelereaza, fugeam. In mine, pe strazi, in trecut. Oriunde, doar sa nu fac fata, sa nu storc o lacrima, sa nu simt ca imi fuge pamantul de sub picioare.

Chestia cu emotiile are un revers foarte nasol. Vezi tu, nu prea sunt instructiuni cum sa faci asta si sa ramai neschimbat. De fapt, nu ai cum. E ca un rasarit fara soare sau o melodie fara sunete. Orb si mut am ramas in acelasi loc. Pentru ca atunci cand renunti la emotii, timpul se opreste.

© Janusz Leon Wiśniewski

Mistress

Mistress

Intra, cateodata arunca haina pe podea, alta data o agata in cuierul din hol, venea spre mine fara nici un cuvant imi ridica fusta si-mi tragea cu putere chiloti jos, isi baga limba in gura mea si-mi desface picioarele si isi infingea doua degete adanc in mine. Cateodata, daca nu eram uda deja si daca ar fi ales gresit acel deget, simteam verigheta lui in mine.

Ce ai simtit atunci?

Sirma ghimpata. Era pur si simplu sarma ghimpata. O sarma ghimpata ruginita si limba lui in gura mea. Fiecare litera gravata in acel inel era ca o lama de bisturiu. Joanna 30.01.1978 A inceput sa doara incepand cu “J”, primele lacrimi mi-au dat la primul “a” la “30” taietura trecuse prin mine.

M-am nascut pe 30 Ianuarie. Ziua casatoriei lui dar opt ani mai tarziu.

Cand venea sa ma vada de ziua mea aducea tot timpul doua buchete. Unul pentru mine, cel pentru onomastica. Superb. Acel fel de buchet care te face sa-ti intinzi ambele maini ca sa-l primesti. Celalalt pentru sotie. Pe al ei il punea pe geamul de la bucatarie. In afara vederii. Ca o servieta. Irelevant. Pus deoparte, nu in salon unde facem dragoste pe podea si in nici in dormitor, daca am continua acolo.

Dupa ce totul se termina si se oprea din sarutari, ma ridicam si mergeam goala la baie. Intorcandu-ma de la baie l-am vazut.

Buchetul ei. Am scos din dulapul din hol vaza cea mai mare, purpurie, am umplut-o cu apa si am pus buchetul in ea. Un buchet atat de mare incat trebuie sa te intinzi cu ambele brate ca sa-l primesti. Superb. Pentru ca el niciodata nu cumpara florile in graba. Niciodata. Pentru ca intradevar, cumpara florile pentru el si pentru placerea de a le darui. Mie. Si sotiei lui.

strang in fiecare zi la piept emotii. Prinse in palme, le port pana acasa unde le astern in propozitii si fraze.

ma mai uit la ele din cand in cand, ma corectez o virgula, mai pun un punct, prins in mrejele emotiilor retraite pe seara, cand somnul te imboldeste sa te scufunzi in lumea viselor, sa lasi in urma realitati si indiferente.

Ma educi cum sa iubesc, cum sa scot din emotiile prinse in palma, esenta. Esenta retrairilor, prezentul este atat de scurt incat trebuie sa-l evocam in viitor ca sa-l intelegem, sa-l intoarcem pe toate fatetele cubului inainte de a se intoarce intr-un trecut. trecut pe care il caram dupa noi ca un bagaj mai mult sau mai putin util.

“m-ai eliberat. esti tragaciul ce a lasat dupa clicul mecanic un munte de tacere. m-ai facut sa inteleg cine sunt, cum tu ma vezi, cate posibilitati are gustul si mai ales ca suntem doar substante chimice ce reactioneaza in emotii. recunostinta. unul din lucrurile care nu-mi lipsesc cu desavarsire. reguli inscrise in patratele spatiu timp (relativitatea este doar o teorie)”.

culoarea parului tau, mixul de culoare ce-l formeaza si taieturile adanci in forma foarfecei, ca o modelare a imaginii, ochi incadrati de reflexii aurii, departe de tot furand timp.

spectator intr-o lume abstracta, plina de culoare si sunet, iti scufunzi degetul in emotii ca apoi sa-l tragi repede inapoi.

joaca-te

mai sunat… nu .. sunt bine. Da, totul este ok. Stiu e greu… ce sa-i faci… mie dor… Da am vorbit cu ea, este mai bine acum. Iti transmite salutari e langa mine si zambeste.

Da stiu. Tu esti bine? M-am uitat la ultimele poze… ai slabit. Ai grija de tine. Te rog.

Da….nu nu stiu. Nu mi-a spus nimic? Despre ce? De bani? Nu nu mi-a spus. Pentru ce? Aha…da… interesant. Inel? Aha…

Lasa nu-ti fa griji… mi-e dor de tine. Te-am visat azi noapte… nu. Am avut un cosmar. Ca plecai. Da… sunt bine. Acum da. Stii ca te sun cand visez urat. Nu visez urat cand dorm cu tine. Mi-e dor sa te cuprind in brate.

Nu. Am sa vorbesc cu ea. Da i-am dat bani. A fost ok. Sa bucurat de ei si normal. Multumesc si pentru mine.

Ne auzim diseara? Aha. Da, inteleg… sigur. Du-te. Lasa, mai vorbim noi. Ai grija de tine.

O sa fiu bine, ies la o plimbare. Da. Ne plimbam mai povestim. Au intrebat de tine … si faceau misto de mine. Da. E ok, cu ei ce ma mai vad. Nu. Dar l-am vazut zilele trecute.

Da. Se termina creditul. Mi-e dor de tine. Te iubesc.

Nu este doar senzatia de surzenie ce-ti insoteste plimbarea buzelor tale… e ca o lumina alba care imi loveste ochii inchisi.

Mai este ceva, mana ta urmarindu-ma ca prelungire a unui tu ce-mi arde buzele.

Interzis din inel, din sentiment, tigrul ce scutura zgarda ca apoi sa fuga supus la locul lui. Ne luptam si ne odihnim, umpland spatiul dintre noi cu cuvinte si ecrane si cu muzica lenta, desfru citesc in ochii tai, in amandoi, la fel pentru prima data, inchisi si sticlosi in care nu vad decat un negru deplin fara reflexie.

Ne iubim pret de secunde in respiratii accelerate si degete infipte in carne, carlige de pasiune in tesut.

Cat de tare ma vrei infipta in suflet prin palma ta mica deasupra inimi? Intr-o zi am sa fiu barbat. Acum sunt doar un copil de 16 ani ce a descoperit pacatul pentru prima data.

… gandurile nascute in clipa cand privesti lumea din jurul tau cu capul prins in palme. Ochi deschisi a mirare, zambet agatat in coltul buzelor si un vant de viata in par, ca o trecere prin ritmul tau interior prin care vezi, simti, auzi, traiesti.

Ca si cand te-ai gasii cu ochi deschisi de mirare in fata miracolului numit viata, o incalcire de evenimente care au sens doar pentru tine, ca individ.

Amintiri si vise, mix de culoare, de sus si jos si de niciunde.

Iubesc viata. Si mi-e dor de ea

DestinyE secunda aceea cand totul amuteste in jurul tau. Ador timpul acela comprimat ca un glob de senzatii ingramadite intr-un spatiu atat de mic incat parca iti amortesc simturile.

Ador secunda aia cand totul in jurul tau tace, amuteste, ca o ingemanare perfecta a acelui moment, timpul nu se misca, nu exista devreme sau tarziu, totul se intampla atunci cand trebuie, fara efort, asa cum creste iarba primavara.

Nu e vorba doar de pasiune carnala aici, o ingemanare animalica lipsita de sentiment, ca raceala a doi serpi ce se imperecheaza… bratul strans in jurul tau e ca o invitatie in suflet, e ca o usa pe care o deschizi, intri, si se inchide usor in urma ta.

Restul este un fel de amorteala placuta, ca o lene dulce si confortabila in care te scalzi ca un bebelus rasfatat in scutec.

Totul e drum. Expresia nu-mi apartine.

Timpul meu, timpul tau.

Stai lipita de mine, prin carne iti simt pielea lipita de a mea, separata doar de un material pe care il pot ignora doar de dragul senzatiei. Ne leganam usor, in miscarile trenului, ca un vals al pielii impus de circumstantele aglomerarilor urbane.

Hmmmmm, ma intreb daca alunita ta de pe gat este izvorul prin care as patrunde cu sarutul meu pana in cele mai indepartate meandre ale simturilor… ca un virus dureros de dulce. Din cand in cad iti mai arunci privirea spre mine, ca o invaluire pe care o simt arzandu-mi fruntea aplecata in carte… si totusi la a treia incercare, ma lasi sa-ti prind irisul negru… gol, trist.

Oare este atat de vizibil si la mine?

Se pare ca da dupa mirarea ce o citesc…. Vreau sa te privesc din nou, te alerg, te caut printre reclamele si reflectiile geamului negru de intuneric … intr-un sfarsit ma lasi sa te incoltesc, sorb din nou, ma lasi sa te invat, prins in mrejele tale carora ma abandonez fara sa opun rezistenta, te posed si imi raspunzi obraznic cu un zambet la fel de luminos ca si culoarea parului tau galben de mirere….

Ne retragem tacuti in vagonul gol, am ramas singuri si parca aceasta golire a martorilor prezenti la aceast invalmasag nebun, i-a cu ea si ultima indrazneala.

Valsul a devenit doar o miscare monotona, un dans separat , orbesc, condus de sinele de tren, citesc mai departe alte fragmente de viata, dintr-un alt loc, dintr-un alt timp.

Ma lasi sa plec si cobor grabit, amestecul in baia de trupuri straine pe scarile rulante, iesirea la aer.

Un aer atat de tare.

Da. Am citit ce mi-ai scris. E asa si asa, ai si nu ai dreptate… dar pana la urma sa stii sa pleci atunci cand trebuie este pana la urma o modalitate de a nu-ti pierde onoarea. Ce sa spun… eu te-am iubit la randul meu.

Am ajuns la concluzia asta in momentul in care am inceput sa-ti fac loc in ganduri, cand am inceput sa spun ce gandesc, cand am inceput sa fac gesturi. Dupa cum vezi, m-am scufundat treptat in tine, ai inceput sa “impingi” celelalte ganduri ale mele, sa-ti faci loc, sa te asezi confortabil chiar.

Da stiu, totul se petrece doar in mine, asa te-am simtit eu, pentru ca prezenta ta virtuala era intr-un fel sau altul cireasa de pe tort, era ca un week-end, nu mi-ai spus tu ce ai simtit, mi-au spus cuvintele tale, din acest motiv imi pare bine ca ma pot retrage atunci cand inca ma simt onorabil.

Poate oamenii viseaza la o dragoste uriasa care sa le ucida restul de ganduri, sentimentele de teama, angoasele si fricile leagate de trecerea zilelor impartite in secunde. Un singur gand la trezire si unul inainte de a te lasa prins in cealalta viata a ta.  Tocmai mi-am pierdut onoarea.

Multumesc.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.